Index de l'article


contact: Serena Adler, Cornel Lustig


Atâta vreme cât nepoţii îşi vor aminti povestea voastra, există speranţa ca ei să nu fie nevoiţi,

vreodata, să traiasca ceea ce voi aţi trăit.


Comitetul International Dachau (CID)

Comitetul International Dachau(CID) este organizatia internationala a fostului lagar de concentrare Dachau. Ca organizatie internationala non-profit, infiintata sub legislatia belgiana, statutul CID-ului a fost publicat in decembrie 1958 in Belgian State Gazette.
CID reprezinta toti fostii prizonieri, supravietuitori si victime din perioada 1933-1945 a lagarului Dachau. Acesti prizonieri, au fost deportati nu numai din Germania dar si din Albania, Belgia, Belarus, Bulgaria, Danemarca, Anglia, Estonia, Finlanda, Franta, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Austria, Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Rpublica Ceha, Turcia, Ucraina si Ungaria. Bineinteles, CID reprezinta si pe fostii prizonieri din Armenia, China, Canada, Iran, Irak, Turcia, SUA si Elvetia cit si pe fosti prizonieri care acum traiesc in alte tari cum ar fi Israel.
CID este o organizatie independenta, purtatoarea de cuvint a fostilor prizonieri din 37 de tari inclusiv Germania. Comitetul International Dachau a fost infiintat de chiar prizonierii lagarului inainte de 29 aprilie 1945 (data eliberarii lagarului de concentrare Dachau). Fostul lagar a devenit memorial oficial in 1965 gratie dedicarii si determinarii Comitetului International Dachau (CID). CID este responsabil cu mentinerea si intretinerea intregului teritoriu al lagarului si a cladirilor si monumentelor aflate in interior. CID isi dedica toata atentia in dezvoltarea acestui memorial special ca loc de amintire si in egala masura, misiunii de a nu lasa ca acest lucru sa se mai repete vreodata. CID este deasemenea responsabil, ca administrator, de fostul loc de executie al SS-ului din Hebertshausen, unde mii de rusi au fost ucisi cu singe rece de SS.
In 1966 CID a semnat un document bilateral cu landul Bavaria, care a stabilit ca CID va primi fonduri din partea landului pentru a-i fi de ajutor in indeplinirea misiunii sale. Acest acord este inca in vigoare si a fost consfintit prin lege de «Stiftung Bayerische Gedenkstatten». CID este pus in fata inevitabilei pierderi, treptate, a fostilor prizonieri. De aceea CID isi intinereste organizatia cu generatiile urmatoare pentru a continua munca si misiunea.


Thursday, the 8th of October, The Holocaust Day and the 10th anniversary of the Romanian Elie Wiesel Institute, where jointly commemorated in front of the Holocaust Monument in Bucharest.

AureVeinerThe celebration was attended by several survivors, the President of Romania Klaus Iohannis, the President of the Knesset Yuli-Yoel Edelstein, almost all European ambassadors and the ambassador of the USA, The President of the Association of the Romanian Jews Victims of the Holocaust Liviu Beris, the president of the Federation of the Jewish Communities Aurel Veiner.

Us ambassador Hans Klemm

Speeches were held in which the victims of the Romanian Holocaust – officially recognized in 2004 by the Romanian authorities– were rendered homage, commitments to continue the efforts in preventing the reoccurrence of such a tragedy were made.

presidentofKnessetYuli-Yoel Edelstein LiviuBeris
Presidential wreath RomananPresidentKlausIohannis


prefaţă / foreword

Dragi internauti,
Dear surfers,

Va multumesc ca ati intrat pe pagina noastra de internet.
Thank you for accessing our site.

Priviti poza de mai jos: doar patru personaje (dintr-un sir de milioane ) fara un chip, fara identitate, culoare, religie, etnie crezuri politice, handicapuri, orientare sexuala, sau mai stiu eu ce alta "deviere" pe care unii ar considera-o daunatoare omenirii, dar cu aceeasi soarta: sint la 1,3km de moarte. Ele, personajele nu stiu asta. Stiu doar ca merg sa faca dus. Da, dar este dusul mortii! Vor afla asta doar cind vor fi goi, inchisi in camera de ... dus, pentru ca din tavan nu o sa curga apa, din tavan o sa curga .... Moartea ! Au fost mintiti cu o cruzime si un sadism fara margini. Este camera de gazare. Linga ea crematoriul. Peste 1,3 km vor disparea pur si simplu ! Nici un mormint, nici un nume, nici o viata, nici o amintire, nici un obiect personal, nici o urma .... Nimic ... Ca si cum n-ar fi existat vreodata!
Look at the picture bellow, four characters (out of several millions) without a face or identity, color, religion, ethnicity, political beliefs, handicaps, sexual orientation or any other "deviation" that some may consider harmful to the human beings but with the same faith: they are 1,3 km away from death ! They don't know it. They only know they are going to have a shower. Yes a shower, but it's the shower of death! They'll find it out only when they will be naked and locked in the ... shower room, because it's not water that will pour from the ceiling it's ...Death! They were lied with an unlimited cruelty and sadism: it actually is a gas chamber. Next to it is the crematorium. In 1,3km they will simply disappear. No grave, no name, no lives, no memories, no relatives, no personal belongings, no trace ...nothing ... like they never existed!
Priviti-i inca o data !
De multeori, credinciosi sau nu, ne incepem intrebarile cu "pentru numele lui Dumnezeu ...."
Pentru numele lui Dumnezeu ( indiferent de cel in care credem sau nu), cu ce au putut gresi fiintele acestea pentru a merita o asa soarta ?
Look at them one more time!
Very often, believers or not, we start our questions with "What in gods name ...."
In God's name (regardless of the God we believe in or not) what possible mistakes might have those human beings done to deserve such a fate?

picture intropage

Dupa vreo 20 de ani (in anii 60 ), verisoara mea Mariana, s-a intors de la scoala ( Cluj, Romania) si si-a intrebat parintii:
Some 20 years after (in the 60), my cousin Mariana, came home from school (in Cluj, Romania) and asked her parents:

"Eu de ce nu am bunici"?
"How comes I don't have any grand parents?"

Cum a fost posibil sa se intimple asa ceva?
How was this possible?

Ce e de facut ca asa ceva sa nu se mai intimple?
What can we do to prevent it from happening again?

Toti ne-am intrebat si inca ne mai intrebam.
We all asked and still are asking ourselves.

Evident este nevoie de minti bolnave, malefice pentru a aduce raul absolut la viata, ca filozofie de viata.
It definitely takes sick malefic minds to bring such absolute evil to life as a philosophy of life.

Dar n-ar fi fost suficient. Evident a fost nevoie si de oameni cu minti santoase, dar care, dintr-un motiv sau altul, au ...intors capul facind astfel loc raului .
But that would have not been sufficient. Obviously it took people with sane minds, who for a reason or another decided to turn their heads and thus make room for the evil.
Daca nu credeti sau nu sinteti de accord poate sinteti de acord cu cintecul lui Bob Dylan: Blowing in the wind
...Pina cind trebuie sa intoarca un om capul
Si sa pretinda ca pur si simplu nu vede
Cite urechi trebuie sa aiba un om
Ca sa ii auda pe ceilalti cind pling
De cite morti are nevoie ca sa inteleaga
Ca prea multi oameni au murit
If you don't believe or agree with this maybe you agree with Bob Dylan's "Blowing in the wind" song.
Yes, and how many times must a ma turn his head
And pretend that he just doesn't see
Yes and how many ears must one man have
Before he can hear people cry
Yes and how many death will it take until he knows
That too many people have died?

Dragi Internauti
Dear Surfers

Va multumesc pentru rabdarea cu care ati citit cele de mai sus si daca mai aveti timp, acum sau alta data, mergeti mai departe si cititi-ne povestirile, intimplarile mai vechi sau mai noi, parerile si gindurile.
Thank you for the patience with which you red the above and if you have some more time, now or some other day, please go to the next pages and read our stories, older or newer events, our opinions our thoughts.
Orice hotarire veti lua, sper ca ceea ce ati citit pina acuma va va face sa va opriti oricind vedeti "raul" si sa nu intoarceti capul!
Fie ca este un trecator grabit care arunca ceva pe jos sau o violenta de orice fel a unei finite impotriva alteia, reactionati!
Este singura sansa ca viata noastra sa fie mai frumoasa si nici un copil din lumea asta nu va mai trebui sa puna asemenea intrebari vreodata, nici un parinte nu va mai fi trait si trecut prin tragedia raspunsului
What ever you decide, I hope that what you have been reading so far will make you stop and not turn your head when ever you see evil ! Weather it's a passer by negligently throwing a piece of paper on the ground or any kind of a violence of a being against another one, react! It is the only chance to make our life better and neither will any kid in this world ever have to ask such a question again nor will a parent ever have to live through the tragedy of the answer

Sa aveti o viata frumosa si va doresc sa nu fiti pusi niciodata fata in fata cu raul, fie el cit de mic, nici macar ca martori de la distanta sau de aproape.
Have a nice life and may you never face evil, small or big not even as distant or close witness.

Va multumesc inca odata
Thanks again.


Nepot al unei fiinte ( ar fi fost bunica mea), care impreuna cu alte trei fiinite, copiii ei cei mai mici (ar fi fost unchii si matusa mea), acum 70 de ani, au mers pe acelasi drum si peste 1,3 km ... au disparut !


Nephew of a being (would have been my grand mother), who together with other three beings, her youngest children (would have been my uncles and aunt), 70 years ago, went down the same road, and after 1,3 km ... disappeared!


Povestea lui Edmund Edmund’s story

A fost odata ca nici odata .... Asa incep si au inceput toate povestirile copilariei , oriunde pe lumea asta si in orice limba a pamintului.
Once upon a time ... this is how all childhood stories start or have started, anywhere on this earth and in any language spoken on this planet.

Apoi, regi, printi, printese, zine, copii saraci, copii bogati, haiduci, animale, ba chiar si fructe si legume sau papusi si ... cite si mai citi, treceau prin fel si fel de intimplari sau incercari, se luptau cu fel si fel de dusmani, obstacole, minciuni si nedreptati si-apoi cu dragoste, de oameni de frumos si adevar, cu ajutorul prietenilor sau pur si simplu al celor intilniti pe drum , oameni, gize, cai inaripati, ptitici ... cite si mai citi, invingeau, aduceau binele si adevarul la lumina, indreptau greselile, puneau dragostea pentru oameni inapoi la locul ei, aveau neveste, copii, nepoti si bineinteles traiau apoi impreuna, fericiti pina la adinci batrineti !
Then, kings, princes and princesses, fairies, poor children, rich children, outlaws even fruits and vegetables or dolls and ... god knows who and what else, where going through all kind of happenings or trials, where fighting with all kind of enemies, obstacles, lies and unfairness and then, with love for people, beauty and truth, with the help of their friends or simply of those whom they would meet on their roads, bugs and flies, flying horses, dwarfs ... or god knows what else, they always managed somehow to win, they would bring the good and the truth back to light, fixed the mistakes, put the love for people back in it's place, they would have wives, kids, grand sons and on top of it all ... live together, happily ever after !

Ca orice copil le-am auzit si eu si – credeti sau nu - chiar si acum la 58 de ani, aproape in fiecare duminica dimineata, ascult teatru radiofonic pentru copii ( ultima oara cind am ascultat a fost Alice in tara minunilor).
As any other kid, I heard them all – an believe it or not – even now when I am 58, I do listen, almost every Sunday, the Radio theater program for kids. (Last time I listened Alice in wonderland was on).

Si totusi unele povesti ale copilariei mele incepeau ca oricare alta, restul insa ...
Unfortunately, some of my childhood stories started like any another, the rest of it though ....


Povestea lui Edmund
Edmund's story

A fost odata ca niciodata, un bebelus care s-a nascut linga Cluj in Romania. Parintii iau pus numele de Edmund. Bebelusul a devenit copil, a copilarit, cum se copilarea atunci, a mers la scoala si intr-o buna zi a devenit un tinar evreu, pe numele de Edmund Lustig. Ca orice tinar barbat s-a indragosti de o tinara evreica Iolanda Hermann.
Once upon a time, a baby was born, near Cluj, in Romania. His parents named him Edmund. The baby became a child, played through his childhood, like any other child in those days, went to school, and one day he became a young man by the name of Edmund Lustig. Like any another young man he fell in love with a young Jewish girl by the name of Iolanda Hermann.

Era totusi o problema : tinara Iolanda, dintr-o familie instarita , nu putea, conform traditiei evreiesti sa se marite inaintea sorei mai mari.
There was a problem though: young Iolanda, from a quite well off family, according to the Jewish traditions, was not supposed to marry before her elder sister.

Si totusi, pentru ca se iubeau foarte tare s-au casatorit.
Iolanda a fost dezmostenita iar Edmund, chiar si cind isi aducea copiii in vizita la bunici nu avea voie sa intre in casa.
But in spite of it all, because they loved each other dearly they married. Iolanda was disinherited and Edmund, even when he was bringing his kids to visit their grand parents, was not allowed in the house.

Nu s-au dat batuti si cu Edmund mai mult fara slujba (notar) decit cu, au facut 7 copiii pe care cu greutati si eforturi au reusit sa ii creasca si sa-i trimeata la scoala, cu alte cuvinte o familie obsnuita, cu dureri si bucurii, cu suisuri si coborisuri, pina cind ... lupii cei rai ... de data asta in uniforma neagra si pene de cocos la palarie – voluntarii Nylas, unealta a regimului fascist ungar de la acea vreme – pe 3 mai 1944, i-au scos din casa, i-au suit in care cu boi, i-au dus in ghetou, apoi i-au suit in vagoane de tren pentru vite si dupa un drum lung, fara sa fi intilnit, zine, vinatori, lampi fermecate ... care sa-i ajute, pe 9 Iunie 1944 au ajuns la ... Birkenau – Auschiwitz, statia terminus ... a vietii.
They didn't give up and with Edmund in and out of jobs as a public notary (more out then in), they had 7 kids whom, with big efforts and difficulties, managed to bring up, send them to school, they managed to build a normal family, with joys and sorrows, ups and downs until ... the big bad Wolfs, this time wearing a black uniform and cock feathers at their hats – Nylas volunteers, tool of the fascist Hungarian regime of those days- on the 3rd of Mai 1944, forced them out from their houses, put them on oxcarts, took them to the Cluj ghetto, then put them in cattle train wagons and after a long road, without meeting fairies, good hunters, wander lamps ... to help them fight back, on the 9th of June 1944 they arrived in ... Birkenau-Auschwitz, the terminus stop ... of life.

Iolanda si cei trei copii mai mici au fost omoriti (prin gazare ) chiar la sosire. Edmund si ceilalti 3 copii au continuat sa „traiasca" la Birkenau.
Iolanda and the three little kids were gassed upon arrival. Edmund and the other 3 kids continued to "live" in Birkenau

Foarte repede Edmund afost mutat la Mauthausen. La scurta vreme insa, ne-a spus un martor care a supravietuit, unul din "vinatorii" cei bunii, americanii, au efectuat probabil singurul lor bombardament in zona si Edmund, ranit de o schija, a murit spunind : "am sapte copii si nici unul nu e linga mine pe patul de moarte". (Sa fi fost mai "omenoasa" o astfel de moarte decit cea a celorlalti detinuti striviti de infometare, frig (pe timpul iernii nu aveau voie sa inchida ferestrele la baraci), bataile si sutele de pietre de chiar si 50 kg carate in spate pe mii de trepte in sus si in jos in cariera de la Mautahausen ?)
Soon after their arrival Edmund was moved to Mauthausen. Shortly after his arrival, a surviving eye witness told us that one of the "good hunters", the Americans, did bombed for once the area and Edmund, wounded by a shrapnel, died saying: I've got seven kids and none of them is near me on my death bed.( May this kind of death have been more "human" than the ones of his fellow inmates, who died crushed by starvation, cold (they were not allowed to close the windows of the barracks during the winter), beatings and the hundreds of up to 50kg stones they had to carry on their backs up and down the thousands of stairs of the Mauthausen quarry?)
Asta a fost povestea lui Edmund, bunicul pe care nu l-am mai avut.
Lipseste ceva?
Da !
Partea cu nepotii (adica si cu mine) si fericirea, impreuna, pina la adinci batrinteti.
De ce?
Pentru ca, odata ca niciodta, fara sa ceara, bebelusul Edmund s-a nascut ... evreu !
Si au fost milioane. Si nu numai evrei. Au fost, tigani, oponenti politici, prizonieri de razboi , oameni cu handicap si tot felul de alte "categorii" pe care alte milioane iau crezut (si din pacate inca ii mai cred) mai prejos de fiinta umna si un pericol "mortal" pentru viitorul omenirii si trebuie sa dispara.
That was the story of Edmund, the grand father I didn't get to have.
Anything missing?
Oh yes, the part with the grand sons (me included) and the together happily ever after!
Because once upon a time, without asking, baby Edmund was born ... a Jew!
And they were millions. And not only Jews. They were gypsies, political opponents; war prisoners, handicapped people and all sorts of other "categories" whom other millions of people believed (and unfortunately still believe) are lesser people and a "mortal" danger to the future of the mankind and must disappear.
Cum a fost posibil ?
Pentru ca ... regina albinelor nu a putut intra in vagon sa-i salveze (nu erau ferestre)?
Pentru ca Batman, Superman, Spiderman ... inca nu aparusera ?
Sau pentru ca noi, "vinatorii cei buni" din vremea aceea (dar si de acum), dintr-un motiv sau altul nu au facut nimic iar cind s-au hotarit, pentru Edmund a fost prea tirziu ?
How was this possible?
Because the queen of the bees couldn't get in to help them (the wagons had no windows)?
Because Batman, Superman, Spiderman... were not yet invented?
Or because us, the"good hunters" of those days (but from these days too), for one reason or another decided not to take action and when they did though, it was to late for Edmund?
document edmunds deadCe a "ramas" din Edmund ?
O hirtie!
In diabolica lor minutiozitate, doctorii nazisti ai lagarului au completat registrul:
Edmund Lusig, mort in Infirmerie, 14.07.1944, ora 7,20
What's "left" of Edmund ?
A piece of paper!
In their diabolical meticulousness the Nazi doctors of the camp filled in the log:
Edmund Lustig, dead in Infirmary, 14.07.1944, 7,20hrs
Pe linga minunea a doua poze de familie regasite, este singura "urma" lasata pe acest pamint de cei cinci ai familiei lui Edmund, morti in lagarele de concentrare naziste
Beside the wonder of the "survival" of two family pictures, this is the only "mark" left on this earth by the 5 members of Edmund's family, dead in the Nazi concentration camps.
Cornel LustigIn memoria bunicului meu la exact 70 de ani de la moartea sa!14.07.2014.
Cornel LustigIn the memory of my grandfather, exactly 70 years from his death!14.07.2014.

edmunds family

Edmund's family

In picioare / Standing: Tiberiu, Eva, Oliver, Emilian
Rindul din mijloc / Middle row: Cornel, Iolanda, Cornelia, Edmund
Jos / Down : Valentin


Cornelia si Cornel /Cornelia and Cornel

(sua ce inseamna „norocul”) (or the meaning of „luck”)


Eu cred ca singura minune a lumii se petrece in pintecul unei femei.

(Nu roata, nu piramidele, nu curentul electric, nu aburul, nu radioul, nu bomba atomica, nu televizorul, nu calculatorul sau, doamne fereste, telefonul mobil. Nu!)

Este apoteoza creatiei. Din nimic sa aduni tot ce are universul mai bun si sa creezi un alt ... univers: o fiinta, care vine pe lume spre bucuria parintilor, rudelor, prietenilor ... omenirii.

I think that the only wonder in the world happens in the woman’s womb.

(neither the wheel, nor the pyramids, the electricity, the steam, the radio, the atomic bomb,the tv, the lap tops or , God forbid, the mobile phone. No!)

It is the apotheosis of the creation. Out of nothing it gathers everything that’s best in the universe and creates another ... universe: a little being that comes to the world, to the joy of the parents, relatives, friends ... mankind.

Dar daca sint doi, sau trei sau mai multi? Nimic mai simplu: minunea e dubla, tripla ... si ii numim: gemeni !

But what if they are two, or three or more? Nothing simpler: the wonder is double, triple ... and we just call them: twins !

Identici, diferiti, cu citeva ore sau chiar zile mai „ in virsta / mai tineri”, fata si baiat, albi, negri, cicolatii, cu ochii albastrii, caprui, rotunzi, oblici ....

Identical, different, with hours or even days „older / younger”, boy and girl, white, black, chocolate, with blue, brown, round, oblique eyes ...

Ce poate fi mai „universal” dar si mai „unic”, in acelasi timp, decit copilul care creste si care incet incet incepe sa se joace cu roata, curentul electric ... telefonul mobil si celelalte inventii ( nu minuni ) si care, la rindul lui, se va indragosti atit de mult de ... oameni incit, printr-o repetabila minune, va creea un nou univers (imbogatit cu propriile sale inventii) pe care noi toti ceilalti ar trebui sa-l protejam: fiinta omeneasca (alaturi de toate celelalte fiinte, parti egale ale universului vesnic)

What can be more „universal” and „unique”, in the same time, than the child that comes to the world, grows up, slowly starts playing with the wheel, electric power ... mobile phone and all the other inventions (not wonders) and who, when his turn comes, will fell in love with ... mankind so dearly that, through a repetable wonder, will create a new universe (enriched with his own inventions) whom we should all protect : the human beeing (alongside with all the other beeings, equal parts of the everlasting univers)

Ce fericire, ce uimire se citeste pe fetele uturor. In fata unei asemenea minuni cine ar putea ave alta reactie decit aceea de dragoste, bucurie, incintare ?

What a joy, what a surprise on everybody’s faces. In front of such a wonder who could have any other reaction but love, happiness, enchantment ?


„Dr”. Josef Mengele

Ati auzit de el ?

Ever heard of him?

„Doctorul” lagarului nazist Birkenau- Auschwitz –„ Ingerul Mortii”, cel a carui specializare in medicina era selectionarea detinutilor „bolnavi / inapti de munca” pentru camerele de gazare, iar „expertiza” sa pe tarumul „cercetarii” medicale: cele mai inumane experimente ... pe oameni. Slabiciunea lui deosebita ca ” medic cercetator” : experimentele pe gemeni.

The Nazi’s concentration camp Birkenau -Auschwitz „doctor”- „the Death Angel”, who’s medical specialty was the selection of the „ill / unable to work” inmates for the gas chambers and his „expertise” in the research field: the most inhuman experiments on ...humans. His special „weakness” as „research doctor”: experiments on twins!

De aceea la sosirea fiecarui transport de detinuti una din comenzile auzite pe rampa mortii de la Birkenau era:

Gemenii un pas inainte !

Therefore, one of the comands heard on the death ramp in Birkenau, everytime a new transport came was:

Twins forward !

Pe 9 iunie 1944 au „sosit” la Birkenau 8, din cei 9, membrii ai familiei ai mele. Intre ei Cornelia si Cornel, gemenii, care urmau sa implineasca 14 ani in mai putin de 2 saptamini.

On the 9th of June 1944, 8 out of 9 members of my family, „arrived” in Birkenau Auschwitz. Among them Cornelia and Cornel, the twins, who would have been 14 in less than 2 weeks.

Printr-o „inspiratie” de moment, la comanda „gemenii un pas inainte” Iolanda, mama lor, nu i-a lasat sa iasa si in foarte scurt timp, in aceeasi zi, au fost dusi in camera de gazare ...

In a moment’s „inspiration”, when the command „twins forward” was heard, Iolanda, their mother, didn’t let them go and shortly, that same day, they were taken to the gas chamber...


Cornel, Iolanda, Cornelia

De cite ori am povestit, remarcile ascultatorilor au fost aceleasi: saracii, ce soarta ce ... ce NOROC ! Da „ce noroc” este intotdeauna replica mea. Sa nu credeti ca sint nebun, dar amintiti-va titlul acestei povestiri : „Cornelia si Cornel (sau ce inseamna norocul)” si ginditi-va pentru o clipa:

Gemeni, 14 ani, baiat si fata, „Dr”. Jozef Mengele.

Nici nu indraznesc sa ma gindesc prin ce ar fi trecut, inainte sa moara ( oricum ) daca nu aveau „norocul” sa mearga alaturi de mama lor in camera de gazare !

Every single time I told the story, the remarks of my listeners were always: pour souls, what a fate ... what „LUCK”! Yes „what luck” is always my reply. Don’t think I’m crazy, remember the title of this story: „Cornelia and Cornel (or the meaning of luck”) and think for a second:

Twins, 14 years old, a girl and a boy, „Dr”. Josef Mengele.

I don’t even dear to think what they would have had to go through before dying (anyway), if they would have not been „lucky” enough to walk alongside their mother to the gas chamber !

Aceste aberatii, distorsiuni (numiti-le cum vreti) au fost si vor fi intotdeauna rezultatul final al ideii ca, doar pentru ca e diferit sau face lucrurile diferit, cel de linga noi este mai prejos.

These aberrations, distortions (name them what ever you wish) have been and will always be the end result of the idea that the one next to us, only because he’s different or does things differently, is a lesser person.

In memoria Corneliei - posibila mea matusa – si a lui Cornel – posibilul meu unchi, (al carui nume, in traditia evreeasca, il port) doua din milioanele de universuri ... pierdute!

In the memory of Cornelia – my aunt to be – and Cornel – my uncle to be ( after whom, in the jewish tradition, I was named) two out of the millions of ... lost universes !

Cornel Lustig



Imbratisarea Iolandei / Iolanda’s embrace

As zice ca cel mai afectuos gest al unui om fata de celalalt este imbratisarea.

I’d say the most afectionate gesture between human beings is the embrace.

Din cordialitate, din prietenie, de bucurie, de tristete, de durere, din dragoste ... din lipsa de cuvinte ... de ramas bun !

Out of cordiality, of friendship, joy, sorrow, pain, love ... lack of words ... as a farewell !

As mai zice, ca intre ele, cele care ma impresioneaza cel mai mult sint imbratisarile dintre un copil si parintii lui.

I’d say, again, that among them, the ones that impress me most are the embraces between a child and his parents.

De cind ma stiu pling foarte usor, „din orice”. De exemplu, si acuma, daca vad, de 10 ori, imaginea Nadiei Comaneci cind a luat primul 10 , de 9 ori imi dau lacrimile, dar absolut intotdeauna, in realitate sau in filme, cind vad un copil, bucuros sau speriat fugind spre mama lui si luind-o in brate, pling ! Ma uit si parca simt caldura, protectia, dragostea, incurajarea bratelor si a ochilor care te privesc si parca aud cuvintele ...

... dar intre sutele de oameni goi, in camera de „dus”, peste care, din tavan, curge ... moartea ... ce poate face mama Iolanda ? L-a luat in brate pe micul Valentin, cu o mina, iar cu cealalta ii cuprinde pe Cornelia si Cornel ? S-a asezat in genunchi si ii stringe in brate pe toti trei ? Ii priveste ? Are puterea sa se uite in ochi lor ? Ar vrea sa le spuna ceva dar nici pentru respiratie numai are aer ...

Ever since I know myself I cry very easily, „out of anything”. For example, even now, if I see 10 times, the moment when Nadia Comaneci gets her first 10, 9 times I’ve got tears in my eyes, but absolutely every single time, in reality or in a movie, when I see a kid , out of happiness or fear, running towards he’s mother and hugs her, I cry ! I watch and I almost feel the warmth, the shelter, the love, the encouragement of her arms and of her eyes looking at you and I almost hear the words that ...

... but among the hundreds of naked people, in the „shower” room, over whom ... Death is pouring down from the ceiling, what can mother Iolanda, do? She took little Valentin in one arm and with the other one holds Cornelia and Cornel close to her? She’s down on her knees embracing them all? Does she look at them? Has she got the strength to look them in the eye? Would she like to tell them something but there is not enough air to breath let alone talk ...

... de multa vreme ma intreb ce este cu lacrimile astea ale mele? De ceva vreme, de cind scriu povestea familiei mele disparute, ma intreb: sa fie lacrimile acestea cuvintele pe care Iolanda nu le-a mai putut spune copiilor carora le-a dat viata si care, acum, ii mureau in brate (si daca ar fi putut ... ce le-ar fi spus?), sa fie strigatul in timp, de dincolo de moarte, a oricarei mame pentru dreptul oricarui copil care moare, la viata, sau pur si simplu e neputinta mea de a mai face ceva pentru ei ...

... dar nu si pentru ceilalti, care acum traiesc si care vor mai trai atit cit ne va ingadui pamintul, casa pe care o impartim impreun. Pentru ei se mai poate !

For a long time now, I’m asking my self what is with this tears of mine? For some time now, ever since I’m writing the story of my vanished familly, I’m asking myself: could these tears be the words Iolanda wasn’t able to tell the children she gave birth to and know where dying in her arms (and if she could ... what would have she told them?), could they be the beyond death cry of any mother for the right of any dying child to life, or is it just my helplessness to do anything anymore for them ...

... but not also for the others who now live and will keep living as long as the planet, the „house” we all share, will bear with us . For them it is still possible!

Edmund, Cornelia si Cornel, micul Valentin, Iolanda si toate celelalte milioane nu mai sint. Vintul le-a spulberat chiar si cenusa care v-a pluti deasupra noastra pentru eternitate !

Edmund, Cornelia and Cornel, little Valentin, Iolanda and all the other millions do not exist anymore. Even their ashes have been scattered by the wind and will forever float above us !

Nu lasati ca asa ceva sa se mai intimple !

Don’t let this happen again !

In memoria Iolandei, bunica mea, mama pe care viata si oamenii acelor vremuri au pus-o fata in fata cu ... imbratisarea suprema.

In memoria lui Valentin,


„micul” meu unchi, care a trait doar cit mama lui l-a putu tine in brate.

Tatalui meu Oliver, unul din cei 4 supravietuitori ai familiei si care mi-a spus ca cea mai mare durere a lui este ca , pe rampa mortii, la Birkenau, n-a apucat sa-si imbratiseze mama si fratii ... de ramas bun!

In the memory of Iolanda, my grand mother, the mother whom life and the people of those days put face to face with the ultimate ... embrace.

In the memory of Valentin, my „little” uncle, who lived for only as long as his mother could hold him.

To my father Oliver, one of the family’s 4 survivors, who told me that his biggest sorrow is that, on the death ramp in Birkenau, he never had the chance to embrace his mother and siblings ... farewell !

Cornel Lustig






Otto Adler

Otto Adler s-a născut la Cluj, ȋn nordul Transilvaniei, ȋn ziua de 4 mai 1929, ȋntr-o familie de evrei. A fost singur la părinţi; tatăl Isidor Mihai Adler de meserie şofer-mecanic cu multă experienţă practică, puţine studii laice dar foarte multe religioase. Mama Serena (Szera) Adler, născută Fell, casnică, avea bacalaureatul şi pentru epoca respectivă era foarte cultă. Ȋnainte de război au locuit pe strada Horea nr. 48, lângă Biserica ortodoxă şi aproape vizavi de Sinagoga Deportaţilor. Ȋn memoriile lui nepublicate ȋncă spune: "La etajul I al acestui blocuşor ȋn stilul anilor 30' ȋntr-un apartament cu 2 camere spre stradă am locuit ȋntre 1937 şi 1944 cu Tata şi Mama şi până ȋn 1941 cu Bunicul din partea Mamei. De aici ne-au ridicat ȋn seara zilei de 1 mai 1944 jandarmii maghiari şi ne-au dus ȋn ghetoul din fabrica de cărămizi. Aici am revenit ȋn octombrie 1945 din Dachau...."

papa apres Holocauste

Otto Adler la puţin timp după eliberarea

din lagărul Dachau


Ȋn curtea Sinagogii Neologe (acum a Deportaţilor).era şi şcoala primară evreiască cu 4 clase, unde i-a fost ȋnvăţător Frei, sau Frei bacsi, despre care spune ȋn aceleaşi memorii că "....era un domn destul de ȋnalt cărunt, cum se cade (nu dădea nici măcar o palmă), care mie mi se părea un mare savant. Caracterul lui blând era cu atât mai evident cu cât o clasă mai mare decât a noastră cu un an era păstorită de domnul Brief care avea o nuia ȋnfăşurată cu sfoară şi chiar folosea acest obiect de tortură. Ȋn curtea sinagogii mai era o curte ȋn care funcţiona grădiniţa". Ȋnaintea şcolii frecventase grădiniţa (heider). Timpul liber ȋl petrecea cu alţi copii de toate etniile, vorbind ȋn limbile fiecăruia, un mediu intercultural ȋn care copii se ȋnţelegeau ȋn română, maghiară, idiş.

Pe strada Basarabia nr.1 (pe vremuri str. Somesului) a funcţionat din luna octombrie 1940 până ȋn aprilie 1944 "cel mai formidabil liceu din lume", Liceul Evreiesc din Cluj sau ȋn prescurtarea din limba maghiară ZSIGLIC, despre care continuă spunând: "....Cine a apucat să urmeze măcar 2-3 clase ȋn acest liceu nu ȋl va uita niciodată". După bacalaureat a plecat să urmeze facultatea la Bucureşti.

otto adler father motherOtto Adler, ȋmpreună cu tatăl şi mama, ȋnainte de război

Ȋn primăvara anului 1944, armonia familiei, asemenea fiecăruia al cincilea cetăţean al Clujului de atunci care era evreu, a fost mai ȋntâi zguduită de ghetoizarea la fabrica de cărămizi din Cluj şi apoi deportarea, transporturile spre Birkenau, Auschwitz II. Ȋngrămădiţi ȋn vagoane de animale, ȋn condiţii sub umane, au străbătut gările timp de 3 zile, la capătul cărora au ajuns pe faimosul peron, ȋn faţa doctorului Mengele. Pe lângă şirul de oameni obosiţi după acest drum ȋngrozitor, treceau deţinuţi mai vârsnici care le şopteau copiilor mai mărişori să spună ca au 16 ani şi că sunt muncitori. Tata s-a gândit că probabil cei mai cu vechime pe acolo ştiu de ce trebuie să facă aşa şi a spus că are 16 ani, ceea ce era aceptabil pentru că era un băiat sănătos şi voinic, nu la fel urma să fie la ieşirea din lagăre când a avut doar 29 de kilograme. La acastă triere tatăl şi bunicul meu au mers ȋn coloana celor apţi de muncă. Din cele aflate ulterior de la verişoarele bunicii mele, bunica fusese triată pentru a merge la muncă, dar ea a schimbat coloana cun cea a femeilor ce se ȋndreptau cu speranţa de a face un duş cum li se spusese, dar direcţia era spre camerele de gazare. De ce a schimbat coloana? Din dorinţa de a-şi putea zări măcar o clipă fiul şi iubitul soţ.
Lunile ce au urmat ȋn lagăr au fost foarte grele, pentru că tatăl meu şi bunicul au muncit ȋn mine ; mai ȋntâi la Thiel, aproape de Longviy, Franţa (ei au muncit acolo din iunie 1944 până la ȋnceputul lui martie 1945.......timpul devenea relativ......zilele treceau greu. De unde ştia că era vorba despre iunie 1944? .....când au plecat din Birkenau, ȋn trenul marfar, tatăl meu prinsese un loc lângă mica fereastră din vagon.......astfel el a auzit o discuţie ȋntre doi bărbaţi cu puternic accent prusac ȋn staţia de tren Leipzig......ei vorbeau despre americanii ce debarcaseră ȋn Normandia (după război a aflat că era vorba despre 6 iunie 1944).
La sfârşitul lui martie, ȋnceput de aprilie 1945 cu trenul de marfă, ei au trecut râul Rurh, ȋn Germania, la Kochendorf. Ei veneau dintr-un lagăr cu circa 300 prizonieri, ȋn care mureau cam 2 persoane pe săptămână..... la Kochendorf au găsit cam 1000 ruşi, cu o viaţă şi muncă extrem de grele....... aici mureau circa 4-5 ȋn fiecare zi, doborâţi de foame şi bolile lagărului.
După aceea, când a avut loc un transport de evrei pentru execuţie ȋntr-o vale din apropiere, tata şi bunicul s-au numărat printre ei, dar şansa a făcut ca a doua zi dimineaţa când s-au trezit pe fundul văii şi s-au uitat pe dealurile din jur, au văzut că naziştii se retrăseseră ......prizonierii au ieşit ȋncet, sprijinind pe cei foarte slabi care nu mai puteau merge şi s-au ȋndreptat către Garmispartenkirhen şi pe drum s-au ȋntâlnit cu trupele americane ale Diviziei Rainbow......
După acest moment, ei au continuat să stea ȋn lagărul transformat ȋn spital de campanie până ȋn toamna acelui an. Tata a devenit interpretul armatei. Ȋn acea perioadă a cunoscut personalităţi despre care ulterior a aflat că erau personalităţi istorice ale războiului. Ei şi-au recuperat parţial sănătatea ca şi ceilalţi supravieţuitori, iar ȋn octombrie au fost ȋntrebaţi dacă nu doresc să ȋnsoţească armata americană peste ocean. Atunci tatăl meu a decis să ȋşi urmeze părintele care se ȋntorcea la Cluj. Tata nu a vrut să-i cauzeze o asemenea suferinţă bunicului care muncea din greu pentru ca "Adlerii" să ȋşi facă norma, ceea ce le diminua numărul şi intensitatea bătăilor faţă de cele primite de alţi deţinuţi dintre cei ce nu puteau să ȋşi facă norma de ore de muncă. Cum aflase tata că mama lui nu mai era? Circulau bucăţi de scoarţă de copac pe care erau scrijelite nume şi ȋntre nume văzuse numele mamei lui.....şi-a imaginat că lista cuprindea femeile care nu mai erau in viaţă.

După reȋntoarcerea la Cluj, tata şi-a terminat studiile şi a dat bacalaureatul. Am scris de curând despre cum a cunoscut-o pe frumoasa şi inteligenta Lolita Abramovici, dintr-o familie de evrei din Moldova de curând mutaţi ȋn Bucureşti, venită ȋn vara anului 1946 la băile de la Cojocna ȋmpreună cu mama ei. Acolo s-au cunoscut părinţii mei si intre ei a fost dragoste la prima vedere.
Otto Adler a fost totdeauna mândru de familia lui! Iată ce scrie ȋn memorii despre iubita lui soţie: "......Ȋn anul 1952 (la 18 mai) m-am căsătorit. Şi aici am avut noroc. Am avut o soţie căreia nu-i pot reproşa decât că după 50 de ani şi opt zile de casnicie m-a părăsit. Femeie frumoasă, foarte inteligentă, cultă, perseverentă, energică, excelent psiholog atât ca dotare naturală cât şi ca profesionistă, excelentă gospodină, Lolita a fost pentru mine ceea ce se numeşte Sufletul Pereche."

Otto 1952

Otto şi Lolita Adler la nunta,        

18 mai1952

Au avut doi copii, Serena şi Alin, iar din partea Serenei nepotul Victor care acum este tatăl strănepotului David. Tatăl nostru Otto era foarte fericit să vadă primii ani ai strănepotului David ! El spunea ca a avut din nou şansă, pentru că şi-a ȋntâlnit strănepotul ȋnainte de a pleca pentru totdeauna şi le vorbea tuturor prietenilor despre asta.

Otto Adler 2013
Otto Adler cu strănepotul David ȋn decembrie 2013    

După terminarea studiilor a rămas ȋn universitate mai ȋntâi ca asistent universitar şi apoi a evoluat ȋn carieră. A continuat să ȋnveţe studenţi timp de multe decenii, ȋn paralel cu cariera de cercetător ştiinţific. A publicat 6 carţi (2 cursuri şi 4 cărţi de specialitate) şi peste 80 de articole şi comunicări de specialitate ȋn ţară şi străinătate. A fost director general al unei firme de consultanţă, după ce ȋnainte fusese şeful laboratorului de economie de energie şi mediu din Institutul de Cercetări Metalurgice Bucureşti. A fost consilier ştiintific pentru formularea multor planuri şi strategii de dezvoltare pentru sectoarele metalurgie, energie şi industrie grea. A lucrat ȋn comitete internaţionale pentru definirea unor strategii regionale şi globale. A fost autor sau coautor a 14 invenţii, dintre care 2 au fost brevetate ȋn străinătate şi aplicarea lor a contribuit la economii semnificative de energie. El avea mai multe distincţii şi medalii, dar cea mai importantă este Steaua României ȋn grad de Cavaler.

Din 1990 se dedicase memoriei Holocaustului şi ȋn anul 2001 a fost ales preşedintele Asociaţiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului (AERVH). Ȋmpreuna cu colegii, au pus bazele unor programe educaţionale pentru tineret, a susţinut apariţia unei legislaţii moderne contra manifestărilor antisemite, intoleranţei. Ȋn prezent România are un cadru legal ce poate fi considerat unul dintre cele mai bune dintre ţările din regiune. Ȋn prezent toată această activitate capătă o nouă dimensiune şi seniorilor li se adaugă a doua şi a treia generaţie pentru memoria celor 6 milioane de evrei omorâţi ȋn Holocaust şi a căror memorie să rămână veşnică. Ei rămân ȋn sufletele noastre pentru totdeauna.

Otto Adler 2014

Otto Adler, ultimul interviu,  

aprilie 2014


Ȋn dimineaţa zilei de 6 mai 2014, tatăl nostru Otto Adler s-a stins după o lungă suferinţă. Cu doar două zile ȋnainte de acea dimineaţă fatidică el aniversase 85 de ani. Ȋn dimineaţa dispariţiei sale am vorbit despre planurile de viitor. El continua să aibă planuri şi optimismul şi ȋnţelepciunea sa vor rămâne aici cu noi toţi : familie, prieteni, colegi, studenţi de azi şi de ieri. Multă lume a participat la funerariile lui şi o gardă militară a dat onorul, chiar ȋn Parlamentul României s-a păstrat un moment de reculegere ca semn de respect pentru personalitatea lui. Familia noastră poartă tuturor multă recunoştinţă pentru respectul purtat tatălui nostru. El rămâne ca un exemplu de cultură enciclopedică, de nobleţe de caracter, modestie, optimism şi generozitate.
A dat ultimul său interviu cu doar câteva săptămâni ȋnaintea dispariţiei lui şi a spus cu acel prilej: « ultimul meu interviu..... ».

Serena Adler
Fiica lui Otto Adler
12 iunie 2014


 archive/ arhiva